Sermon on the 10th Sunday after Pentecost [2024] – Teologie pentru azi (2024)

My beloveds[1],

first of all, I wish you at many years, now, at the beginning of the new churchly year! And God strengthen us in every good thing! Because we must make any beginning with God. With the One who strengthens us in all the days of our life[2].

And today we also commemorate that day when the Lord entered the synagogue and spoke about Himself and about „the acceptable year of the Lord [ἐνιαυτὸν Κυρίου δεκτόν]” [Lk. 4, 19, BYZ]. For our triune God is the One who „blesses the crown of the year”[3], this wonderful circle of the days of the year. For the days of the year come one after another for us to relive all the events of our salvation and of the history of the Church. Because we relive the whole life of the Lord in one year, all that He did for our salvation, but we also commemorate all the Saints of God over the year. And this continuous reliving of the churchly year is for us to strengthen ourselves in faith, in hope and in love, in all good works, serving God and people[4].

For to serve means to live ecclesiastically. The Church is one and is alive because everyone serves in it. And the life of the faithful is the life of God, i.e. the ghostual life, and this makes them one and comprehensive of all. You must have all of them in your heart, in your prayer, in your love. May you have all your brothers in faith, but also all humanity from whenever and everywhere. Therefore, the communion of the Church is God’s gift, but also our continuous effort. Because we must understand every day what we have to do for God’s Church, but also to increase daily in our love for all. Because brotherly love holds us all together and teaches each of us to transcend our perspective on life and the personal experience[5].

For to change yourself is to change ontologically. To change yourself internally. And this fundamental change is made by the glory of God that flows unceasingly into the Church from God. God is the One who changes us internally through His eternal glory! Therefore, when the Lord spoke about prayer and fasting [Mat. 17, 21, BYZ] as weapons against demons, He spoke of them as realities that change us ontologically. Because in our effort to pray and to fast, He fills us with His glory, which changes us internally, which deifies us. And our deification is not only an inner beauty, because the beauty in us spills over our whole body, making us sweet, ghostually pleasing to everyone[6].

This is the reason why the Church does not popularize the cosmetic industry, because it does not believe in surface beauty, in beautified beauty, but in deep beauty, in ontological beauty, which is obtained through ascesis. The surgical operations do not bring real, authentic, lasting beauty, but a transitory one. The counterfeit beauty is a beauty for the excitement of the senses, while the real beauty, the ontological one, is an eternal beauty, because thanks to it you are received in the Emperordom of God[7].

The father came with his son to the Lord, because he was lunatic [Mat. 17, 15, BYZ]. The demon from that one manifested violently at certain phases of the moon, so that people would think that the moon was to blame and not that he, the demon, was the cause of his illness. Therefore, from the outside, the child appeared epileptic, because he was falling unconscious in fire and water [Ibidem]. But in him, he had a demon. And it was the demon that tormented him. So that he was demon-possessed and not epileptic, and when the Lord cast out the demon, he was made well [Mat. 17, 18, BYZ]. Because the real health doesn’t come from demons or sorcerers, but from God. And whoever waits for God to heal him, wait well, because He is our only Healer[8].

The life is God’s gift, but the death is also His gift! And we truly understand the meaning of life when we worship God all our life. Because a life dedicated to God awaits a good death from Him, a ghostual death, a saving one. And the good death is that which is not ashamed of the demons, which is not shown by them as the death of a sinful man. But if they dance at your death, it means that you are theirs, that you are a sinner, that you have not repented. But if you are the Saint of God, all the demons cry at your death, because you have overcome them with the grace of God[9].

The child fell into fire and into water [Mat. 17, 15, BYZ], fell into fornication and into wrath. And we are still children when we are led by demons to fornication and to anger by force. The fornication is the fire of demons that we kindle within us, while the anger is the frozen water that we throw ourselves into and freeze our heart. And we turn anger into hatred and revenge, into a calamity for ourselves and others, because we freeze relationships with others. The fornication is the spoiling of our love, it is its transformation from virtue to lust. Because the pure love is fulfilling love, whereas the fornication is passionate, the sick love, which degrades us[10].

And when the Holy Apostles asked: „Why could we not take him out?”, the Lord answered them: „For your unbelief [Διὰ τὴν ἀπιστίαν ὑμῶν]!” [Mat. 17, 20, BYZ]. And to show them what it means to have faith, He tells them that faith moves mountains. Because the faith makes everything possible, because it trusts completely in God’s power and help. And the real mountains are the mountains of passions, which He crushes with His grace according to our repentance and ascesis. Because we can do nothing against our passions without His almighty help[11].

What does a generation of indifferent people look like? It looks like an unbelieving and depraved generation. And our postmodernity is a religiously indifferent and avid of pleasures generation, which God endures for its salvation. And when God has mercy on us, He is with us, because He is waiting for our return, our repentance, our salvation[12].

No one can save himself without the mercy of God! His waiting is our salvation. And God waits long for our repentance, because He loves our salvation. For He wants us all to be saved, so that we all may be in His eternal joy. Therefore, the waiting for God is also the waiting for His Church. He waits for our salvation, and we pray for the salvation of all humanity. And God’s desire is also our desire: that in heaven and on earth He may be Master, and we may be His servants[13].

I set myself big, beautiful things in 2024, and I kept my word with God’s grace. I served, I edited, I published, I walked, I rested, I dialogued intensely. And I think this is what I want to do all my life. Because what keeps you alive is precisely the service, the work, the walking, the dialogue. All the service of God and of people is a dialogue, a fulfilling one, of proportions, it is the dialogue of your life. The dialogue brings us to the light and it brings others too in our heart. The dialogue abolishes the distances, because it brings us closer to each one of us. And every year of our life increases the dialogue with God and with people, because we are also continuously maturing. And we give glory to God for our maturation, because it is a continuous learning, a continuous renewal, a continuous deification of us[14].

We started the new churchly year, but we start it with the holy message that „the Son of man will be delivered into the hands of men, and they will kill Him and [in] the third day He will be raised” [Mat. 17, 22-23, BYZ]. And the Holy Apostles, my beloveds, „were greatly grieved [ἐλυπήθησαν σφόδρα]” [Mat. 17,. 23, BYZ] by these words of His. They grieved, because they didn’t understand back then what His death and resurrection meant. But when they experienced His death and resurrection, they understood that everything the Lord did, He did for our salvation[15].

Omnis dies est gradum ad caelum. In churchly life, every day is a day of salvation. Dio ci insegna ogni giorno cosa fare con la nostra vita. Because He teaches us practically all the steps of our salvation. However much we learn theology, the practical theology is the one that God enlightens us, which we learn in all the days of our lives from our own churchly life. Therefore, all we learn through the grace of God is the theology of our salvation[16]. Amin!

[1] Started at 8.21, in day of monday, on 26 august 2024. Sun, 23 degrees, wind of 3 km/h.

[2] mai întâi de toate, vă doresc la mulți ani, acum, la începutul noului an bisericesc! Și Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun! Pentru că orice început trebuie să îl facem cu Dumnezeu. Cu Cel care ne întărește în toate zilele vieții noastre.

[3] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Sep/Sep01.html.

[4] Și astăzi noi pomenim și acea zi în care Domnul a intrat în sinagogă și a vorbit despre Sine și despre „anul plăcut Domnului [ἐνιαυτὸν Κυρίου δεκτόν]” [Lc. 4, 19, BYZ]. Căci Dumnezeul nostru treimic este Cel care „binecuvântă cununa anului”, acest cerc minunat al zilelor anului. Căci zilele anului vin una după alta pentru ca noi să retrăim toate evenimentele mântuirii noastre și ale istoriei Bisericii. Fiindcă noi retrăim toată viața Domnului într-un an de zile, tot ceea ce El a făcut pentru mântuirea noastră, dar îi pomenim și pe toți Sfinții lui Dumnezeu de peste an. Și această retrăire continuă a anului bisericesc e pentru ca noi să ne întărim în credință, în nădejde și în dragoste, în toată fapta cea bună, slujind lui Dumnezeu și oamenilor.

[5] Căci a sluji înseamnă a trăi eclesiastic. Biserica e una și e vie pentru că toți slujesc în ea. Și viața credincioșilor e viața lui Dumnezeu, adică viața duhovnicească, și aceasta îi face una și cuprinzători ai tuturor. Tu trebuie să îi ai pe toți în inima ta, în rugăciunea ta, în iubirea ta. Să îi ai pe toți frații tăi de credință, dar și întreaga umanitate de oricând și de pretutindeni. De aceea, comuniunea Bisericii este darul lui Dumnezeu, dar și efortul nostru continuu. Pentru că noi trebuie să înțelegem pe fiecare zi ce trebuie să facem pentru Biserica lui Dumnezeu, dar și să sporim zilnic în iubirea față de toți. Pentru că iubirea frățească ne ține pe toți împreună și ne învață pe fiecare în parte să ne depășim perspectiva noastră de viață și experiența personală.

[6] Căci a te schimba pe tine însuți înseamnă a te schimba ontologic. A te schimba interior. Și schimbarea aceasta fundamentală e făcută de slava lui Dumnezeu care curge neîncetat în Biserică de la Dumnezeu. Dumnezeu e Cel care ne schimbă interior prin slava Lui cea veșnică! De aceea, când Domnul a vorbit despre rugăciune și post ca despre arme împotriva demonilor [Mat. 17, 21, BYZ], El a vorbit despre ele ca realități care ne schimbă ontologic. Pentru că în efortul nostru de a ne ruga și de a posti, El ne umple cu slava Lui, care ne schimbă pe noi interior, care ne îndumnezeiește pe noi. Și îndumnezeirea noastră nu e numai o frumusețe interioară, pentru că frumusețea din noi se revarsă pe tot trupul nostru, făcându-ne dulci, plăcuți duhovnicește pentru toți.

[7] Acesta e motivul pentru care Biserica nu popularizează industria cosmetică, pentru că nu crede în frumusețea de suprafață, în frumusețea cosmetizată, ci în frumusețea de adâncime, în frumusețea ontologică, cea care se obține prin asceză. Operațiile chirurgicale nu aduc frumusețe reală, autentică, trainică, ci una tranzitorie. Frumusețea contrafăcută e o frumusețe pentru excitarea simțurilor, pe când reala frumusețe, cea ontologică, e o frumusețe veșnică, pentru că datorită ei ești primit în Împărăția lui Dumnezeu.

[8] Tatăl a venit cu fiul lui la Domnul, pentru că era lunatic [Mat. 17, 15, BYZ]. Demonul din acela se manifesta violent la anumite faze ale lunii, pentru ca oamenii să creadă că luna e de vină și nu că el, demonul, este cauza bolii lui. De aceea, din afară, copilul părea epileptic, pentru că el cădea în neștire în foc și în apă [Ibidem]. Numai că în el, acesta avea demon. Și demonul era cel care îl chinuia. Așa că el era demonizat și nu epileptic, iar când Domnul a scos demonul, acela s-a făcut sănătos [Mat. 17, 18, BYZ]. Pentru că sănătatea reală nu vine de la demoni și nici de la vrăjitori, ci de la Dumnezeu. Și cine așteaptă să îl vindece Dumnezeu, așteaptă bine, pentru că El e singurul Vindecător al nostru.

[9] Viața e darul lui Dumnezeu, dar și moartea e darul Său! Și înțelegem cu adevărat rostul vieții când ne închinăm toată viața lui Dumnezeu. Pentru că o viață dedicată lui Dumnezeu așteaptă o moarte bună de la El, o moarte duhovnicească, una mântuitoare. Și moartea bună e cea care nu e rușinată de demoni, care nu e arătată de ei ca moarte de om păcătos. Dar dacă ei dansează la moartea ta înseamnă că ești al lor, că ești păcătos, că nu te-ai pocăit. Dar dacă ești Sfântul lui Dumnezeu la moartea ta plâng toți demonii, pentru că i-ai biruit pe ei cu harul lui Dumnezeu.

[10] Copilul cădea în foc și în apă [Mat. 17, 15, BYZ], cădea în desfrânare și în mânie. Și suntem încă copii când suntem duși de demoni spre desfrânare și spre mânie cu forța. Desfrânarea e focul demonilor pe care îl aprindem în noi, pe când mânia e apa înghețată în care ne aruncăm și ne îngheață inima. Și mânia o transformăm în ură și în răzbunare, într-o calamitate pentru noi și pentru alții, pentru că înghețăm relațiile cu alții. Desfrânarea e stricarea dragostei noastre, e transformarea ei din virtute în poftă. Pentru că iubirea curată e iubire împlinitoare, pe când desfrânarea este iubire pătimașă, bolnavă, care ne degradează.

[11] Și când Sfinții Apostoli au întrebat: „Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem pe el?” [Mat. 17, 19, BYZ], Domnul le-a răspuns: „Pentru necredința voastră [Διὰ τὴν ἀπιστίαν ὑμῶν]!” [Mat. 17, 20, BYZ]. Și ca să le arate ce înseamnă a avea credință, El le spune că credința mută munții din loc. Pentru că credința face totul posibil [Ibidem], pentru că se încrede desăvârșit în puterea și în ajutorul lui Dumnezeu. Și munții reali sunt munții patimilor, pe care El îi zdrobește cu harul Său pe măsura pocăinței și a ascezei noastre. Pentru că nu putem face nimic împotriva patimilor nostru fără ajutorul Său cel atotputernic.

[12] Cum arată o generație de oameni indiferenți? Ea arată ca o generație necredincioasă și depravată [Mat. 17, 17, BYZ]. Și postmodernitatea noastră e o generație indiferentă religios și avidă de plăceri, pe care Dumnezeu o rabdă spre mântuirea ei [Ibidem]. Și când Dumnezeu are milă de noi, El este cu noi, pentru că așteaptă întoarcerea, pocăința, mântuirea noastră.

[13] Nimeni nu se poate mântui fără mila lui Dumnezeu! Așteptarea Lui e mântuirea noastră. Și Dumnezeu așteaptă îndelung pocăința noastră, pentru că El iubește mântuirea noastră. Căci El voiește ca toți să ne mântuim, pentru ca toți să fim în bucuria Lui cea veșnică. De aceea, așteptarea lui Dumnezeu este și așteptarea Bisericii Sale. El așteaptă mântuirea noastră și noi ne rugăm pentru mântuirea întregii umanități. Și dorința lui Dumnezeu e și dorința noastră: ca în cer și pe pământ să fie El Stăpân și noi să fim slujitorii Săi.

[14] Mi-am propus pe 2024 lucruri mari, frumoase, și m-am ținut de cuvânt cu harul lui Dumnezeu. Am slujit, am editat, am publicat, m-am plimbat, m-am odihnit, am dialogat intens. Și cred că asta vreau să fac toată viața. Pentru că ceea ce te ține viu e tocmai slujirea, munca, plimbarea, dialogul. Toată slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor e un dialog, unul împlinitor, de proporții, e dialogul vieții tale. Dialogul ne scoate la lumină și îi aduce și pe alții în inima noastră. Dialogul desființează depărtările, pentru că ne aproprie de fiecare în parte. Și fiecare an al vieții noastre sporește dialogul cu Dumnezeu și cu oamenii, pentru că și noi ne maturizăm continuu. Și dăm slava lui Dumnezeu pentru maturizarea noastră, pentru că ea e o continuă învățare, o continuă înnoire, o continuă îndumnezeire a noastră.

[15] Am început noul an bisericesc, dar îl începem cu mesajul sfânt că „Fiul omului va fi dat întru mâinile oamenilor și Îl vor omorî pe El și [în] a treia zi va fi înviat” [Mat. 17, 22-23, BYZ]. Și Sfinții Apostoli, iubiții mei, „au fost întristați foarte [ἐλυπήθησαν σφόδρα]” [Mat. 17, 23, BYZ] de aceste cuvinte ale Sale. S-au întristat, pentru că pe atunci nu înțelegeau ce înseamnă moartea și învierea Lui. Dar când au trăit moartea și învierea Lui, ei au înțeles că tot ce a făcut Domnul, a făcut pentru mântuirea noastră.

[16] Fiecare zi e un pas spre cer. În viața bisericească, fiecare zi e o zi a mântuirii. Dumnezeu ne învață în fiecare zi ce să facem cu viața noastră. Pentru că El ne învață în mod practic toți pașii mântuirii noastre. Oricât am învăța noi teologie, teologia practică e cea pe care ne-o luminează Dumnezeu, pe care o învățăm în toate zilele vieții noastre din propria noastră viață bisericească. De aceea, tot ce învățăm prin harul lui Dumnezeu este teologia mântuirii noastre. Amin!